Am citit un articol pe tema locului de muncă unde în final autorul scria:
Vreau sa vad ca exista si tineri multumiti, ca sunt oameni care merg la serviciu cu gandul ca le este corect valorata munca prestata.
Am scris doar că nu mă încadrez în tipar fiind vorba de tineri şi am fost invitată foarte politicos să-mi exprim părerea. Cum ceea ce doream eu să spun depăşea dimensiunile decente ale unui comentariu, am preferat să scriu un mic articol.
Cred că fac parte din categoria extrem de rară a celor care merg cu plăcere la muncă.
Am un director senzaţional, mare iubitor de motociclism enduro, a fost de două ori la Raliul Dakar, pe vremea când se desfăşura în Africa. Prima dată s-a oprit pe la jumătate pe motiv de fractură de claviculă, dar a doua oară a participat împreună cu cei doi fraţi ai lui(premieră în istoria Dakarului) şi l-a dus până la capăt. M-a dus şi la bancă, era urgent, cu KTM-ul şi când am ajuns la destinaţie mi-a măturisit că niciodată în viaţa lui nu a fost strâns în braţe cu atâta putere, iar eu am declarat că nu mă mai sui pe motocicleta condusă de el numai dacă îmi fac testamentul înainte. Motiv pentru care la întoarcere m-a dus cu vreo 30 hai 40 de km la oră şi odată ajunşi la firmă m-a întrebat dacă a fost relaxantă călătoria.
E un director care mi-a spus când m-a angajat să-i spun imediat dacă am făcut vreo prostie să vadă dacă poate repara ceva şi dacă nu, să preia asupra lui beleaua în faţa patronilor din Franţa.
Am un director care a avut răbdarea să aştepte până când am învăţat o sumedenie de chestii pe care nu le ştiam, pentru ca apoi să-mi lase mână liberă în a lua decizii şi nu sunt puţine.
Am un director care, la comasarea celor două uzine, a rămas cu personalul excedentar şi n-a dat pe nimeni afară. Unii au plecat singuri pentru că nu le-a convenit zona unde era uzina, altora le-a găsit el loc de muncă. Nici când s-a făcut retehnologizare, o investiţie de cam 1 milion de euro, iar personalul trebuia redus cam la 30% n-a trecut pe nimeni în şomaj. A făcut ce-a făcut şi pe cei pe care nu dorea să-i păstreze i-a plasat în alte părţi.
Am un salariu modest dar rezonabil, bonurile de masă s-au dat şi se dau şi acum, am avut climă în birou(s-a stricat chiar în vara asta şi chiar că nu s-a putut pune alta) n-au fost niciodată restricţii la vorbit la telefon, iar când copiii mei s-a stabilit la Vancouver mi-a spus că pot telefona ori de câte ori vreau(era pe vremea internetului dial-up) N-am telefonat niciodată.
Sunt mulţumită pentru că am învăţat o sumedenie de lucruri, pentru că trebuie să iau singură decizii, pentru că patronii mă caută ca să le dau anumite informaţii.
Cu alte cuvinte există şi aşa ceva: un om mulţumit de şef şi de job.
No comments yet.